Copii si parinti

Era pe vremuri un imparat caruia asa de mult ii placea sa fie bine imbracat si sa aiba mereu haine noi, incat isi dadea toti banii numai pe imbracaminte. Nu se ingrijea deloc de ostire, la teatru nu se ducea si nu-i placea sa se plimbe prin padure decat doar ca sa-si arate hainele cele noi. Avea un rand de straie pentru fiecare ceas al zilei si asa cum se spune despre un rege ca se sfatuieste cu ministrii, despre el mereu se spunea ca se imbraca, asta fiind indeletnicirea lui de fiecare clipa.
Orasul era plin de viata. Veneau o multime de straini si odata au venit si doi pehlivani care se dadeau drept tesatori, si spuneau ca stiu sa faca o stofa frumoasa cum nu se mai afla alta. Nu numai ca culorile si desenele erau frumoase, dar ei ziceau ca hainele facute din aceasta stofa aveau si o insusire minunata si anume, ca toti cei care nu erai potriviti pentru slujba pe care o indeplineau si toti cei care erau prosti de dadeau in gropi, nu puteau sa le vada.
- Strasnice haine! s-a gandit imparatul. Daca mi-as face niste haine de acestea, as putea sa aflu care din slujbasii imparatiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au si as putea sa stiu care din supusii mei sunt prosti si care destepti. Numaidecat trebuie sa-mi fac asemenea haine. Si a dat pehlivanilor o multime de parale ca sa inceapa sa lucreze.
Cei doi soltici au injghebat doua razboaie de tesut, s-au asezat si s-au prefacut ca tes, dar nu teseau nimic. Cereau matasea cea mai subtire si fire de aur de cel mai bun, dar bagau matasea si aurul in buzunar si lucrau la stativele goale pana noaptea tarziu.
Oare unde o fi ajuns cu lucrul? s-a gandit imparatul dupa ce a trecut o bucata de vreme, dar era cam cu inima stransa cand se gandea ca toti cei care-s prosti sau nu-s priceputi in slujba, nu pot vedea stofa. in ce priveste pe el, n-avea nici o teama, totusi voia mai intai sa trimita pe altul sa vada cum stau lucrurile. Toti in oras stiau ce putere ciudata are stofa si fiecare era curios sa stie cat de nepotrivit in slujba sau cat de prost e vecinul.
- Am sa-l trimit pe sfetnicul meu cel batran; e om cinstit si de incredere, el poate mai bine decat oricine sa judece stofa, fiindca e intelept si nimeni nu-si indeplineste slujba mai bine decat el.
Sfetnicul cel batran s-a dus in odaia unde cei doi pehlivani lucrau la razboaiele goale.
- Doamne fereste, ce-o mai fi si asta? s-a gandit sfetnicul si a deschis ochii mari. Nu vad nimic!
Dar n-a spus ca nu vede.
Pehlivanii l-au rugat sa vie mai aproape si l-au intrebat daca-i place culoarea si desenul stofei. Si tot ii aratau stativele, care insa erau goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de vazut nu vedea nimic, fiindca nici nu era nimic de vazut.
Oi fi prost? Se gandi el. N-as fi crezut; oricum, asta nu trebuie sa afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine sa spun ca nu vad stofa.
- Ei, ce spuneti? a intrebat un tesator.
- Foarte frumos! a raspuns sfetnicul si si-a pus ochelarii ca sa vada mai bine. Niste culori minunate! Am sa spun imparatului ca-mi place foarte mult.
- Ne pare bine – au zis tesatorii si au inceput sa spuie ce culori sunt si ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel batran asculta cu luare-aminte, ca sa spuie si el imparatului tot asa, si chiar i-a si spus.
Pehlivanii au cerut si mai multi bani, si mai multa matase, si fir de aur, si mai mult decat pana acum. Dar le bagau pe toate in buzunarele lor, iar la razboaie nu era nici un capat de ata, dar ei lucrau ca si pana acum la stativele goale.
Peste catva timp, imparatul a trimis pe alt sfetnic, tot asa de vrednic, sa vada unde au ajuns cu tesutul si daca mai este mult pana-i gata stofa. Dar si lui i s-a intamplat ca si celuilalt: s-a uitat si iar s-a uitat, insa cum in stative nu era nimic, n-a putut sa vada nimic.
- Ce ziceti? Frumoasa stofa, nu? l-au intrebat cei doi pehlivani si i-au aratat si i-au spus si ce fel era stofa care nu se vedea nicaieri.
Prost nu sunt – se gandea sfetnicul. Atunci inseamna ca nu-s bun pentru slujba pe care o fac! Ar fi ciudat si asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie sa afle nimeni.
Si a inceput si el sa laude stofa pe care n-o vedea si sa se minuneze de frumusetea culorilor si a desenului.
- E foarte frumoasa stofa – a spus el apoi imparatului.
Tot orasul vorbea de stofa asta nemaipomenita. imparatul s-a gandit sa se duca s-o vada si el cat mai era in stative. A luat cu dansul tot oameni unul si unul, printre care si cei doi sfetnici care mai fusesera si s-a dus la cei doi pehlivani, care lucrau din rasputeri, dar fara nici un fir de ata in razboiul de tesut.
- Ia uitati-va ce frumoasa e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate!
Si aratau stativele goale, fiindca credeau ca toti ceilalti vad stofa si numai ei nu.
Ce sa fie oare? se gandea imparatul. Nu vad nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de imparat?
- Da, intr-adevar, stofa e foarte frumoasa – a spus el cu glas tare; e vrednica de toata lauda!
Si imparatul dadea din cap multumit si se uita la stativele goale. Nu voia sa spuna ca nu vede nimic. Toti curtenii care erau cu dansul se uitau si ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau insa ca si imparatul: O, ce frumos! Si toti l-au sfatuit sa se imbrace cu hainele facute din stofa aceasta minunata la serbarea care tocmai trebuia sa aiba loc peste cateva zile. Minunat, frumos, maret! spuneau toti si se bucurau grozav. imparatul a dat celor doi pehlivani cate o decoratie ca sa si-o atarne la piept, si titlul de maestru tesator al curtii imperiale.
in noaptea din ajunul serbarii, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins saisprezece lampi si lumea putea sa-i vada cum lucrau de zor sa ispraveasca hainele imparatului. S-au facut ca iau stofa de la stative, s-au facut ca o taie cu foarfecele, pe urma au cusut cu ace fara ata si dupa aceea au spus: Hainele sunt gata.
imparatul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat bratele in sus ca si cum ar fi tinut ceva in mana, si au spus: Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia! Si asa mai departe. Hainele sunt usoare ca panza de paianjen – spuneau ei – cand le imbraci nici nu le simti, dar tocmai asta e frumusetea.
- Da, da – ziceau sfetnicii – dar nu vedeau nimic, pentru ca nu aveau ce sa vada.
- Daca maiestatea voastra vrea sa se dezbrace – au spus pehlivanii – va puteam pune hainele celor noi chiar acum, aici, in fata oglinzii.
imparatul s-a dezbracat si pehlivanii s-au prefacut ca-i pun hainele cele noi, care tocmai erau gata, si imparatul se intorcea si se sucea in fata oglinzii.
- Ce bine ii vin, ce frumoase sunt! Ziceau toti cei care erau de fata. Ce stofa minunata! Nici nu se poate ceva mai frumos!
- E gata afara baldachinul pentru maiestatea voastra – a spus marele maestru de ceremonii al curtii.
- Sunt gata si eu – a spus imparatul, si s-a mai uitat o data in oglinda, fiindca voia sa creada lumea ca isi vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul sa duca trena mantiei, s-au aplecat, au intins mainile, ca si cum ar fi ridicat ceva de joc, apoi au pornit, prefacandu-se ca tin ceva in maini; nu indrazneau sa spuna ca nu vad nimic.
imparatul mergea acum sub baldachin si toti oamenii de pe strazi si de la ferestre spuneau: Ce minunate haine are imparatul! Ce trena strasnica! Ce bine ii vin! Nici unul nu voia sa spuna ca nu vede nimic; fiindca atunci lumea ar fi zis ca nu-i priceput in slujba sau ca-i prost de da in gropi. Nici o haina de-a imparatului nu starnise atata bucurie printre oameni.
- imparatul de dezbracat! a spus deodata un copil.
- Asta-i vocea nevinovatiei – a zis tatal copilului si a spus in soapta si altora ce vorbise copilul.
- E dezbracat! a strigat tot poporul.
imparatul a auzit si i s-a parut si lui ca poporul are dreptate, dar s-a gandit: Acum nu mai pot sa dau inapoi, trebuie s-o tin intruna asa cum am inceput.
Si curtenii au mers inainte si au dus trena pe care n-o vedea nimeni, fiindca nu era nici o trena.

Era frig cumplit si se facea noapte. Era cea din urma noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul si pe intunericul acesta mergea pe strada o fetita saraca, desculta si cu capul gol. Avusese ea pantofi cand plecase de-acasa, dar ce folos! Erau prea mari pentru dansa; ii purtase mai intai mama-sa si fiindca erau asa de mari, fetita i-a pierdut cand s-a grabit sa treaca strada, din pricina ca tocmai veneau in goana doua trasuri. Un pantof nu-l mai gasise, iar pe celalalt l-a sterpelit un baietas; zicea ca are sa-l faca leagan cand are sa aiba si el copii.
Si acum, saraca fetita mergea desculta si piciorusele ei erau vinete de frig. Ducea intr-un sort vechi o multime de cutii de chibrituri si o cutie in tinea in mana. Toata ziua umblase asa si nu-i daduse nimeni nici macar un banut. Si-acum era ostenita, flamanda si pe jumatate ingheta de frig. Fulgii cadeau si se prindeau de parul ei lung si balai care-i atarna frumos in carlionti pe umeri – dar ea numai la frumusete nu se gandea!
Nu mai putea de oboseala si s-a asezat intr-un ungher intre doua case; una era mai iesita in afara, asa ca intre doua era un cotlon. Fetita s-a ghemuit strangandu-si picioarele sub dansa, dar tot frig ii era. Acasa nu indraznea sa se duca, fiindca nu vanduse nici o cutie de chibrituri si nu capatase nici un banut macar. Tata-sau avea s-o bata; dealtfel si acasa era frig, peretii erau sparti si cu toate ca astupase crapaturile cu paie si cu zdrente, vantul tot razbatea inauntru. Mainile ii erau aproape tepene de frig. Un chibrit ar fi strasnic acum; ce-ar fi sa scoata unul, sa-l aprinda si sa-si incalzeasca degetele? A scos un chibrit si l-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacara calda si limpede ca o lumanarica, o minunata lumanarica. Si deodata fetitei i s-a parut ca sade in fata unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alama si cu tacam de alama; in soba era un foc zdravan si fetita isi atinse picioarele sa si le incalzeasca…dar flacara se stinse si soba pieri…si fetita se trezi tinand intre degete chibritul ars.
A mai aprins unul si iar s-a facut lumina. Zidul, acolo unde era luminat, s-a facut straveziu ca un geam. Pe geam fetita vazu o odaie cu masa pusa; pe fata stralucitor de alba erau farfurii de portelan si in mijloc, pe o farfurie, era o coscogeamite gasca fripta, umpluta cu prune si mere, din care ieseau aburii. Si ce era mai minunat decat toate, gasca a sarit din farfurie, a inceput sa umble pe jos, leganandu-se, cu furculita si cu cutitul infipte in spate, si s-a indreptat chiar catre fetita. Dar deodata chibritul s-a stins si n-a mai ramas decat zidul gros si rece.
A mai aprins un chibrit. Si deodata s-a vazut stand langa un pom de Craciun. Era mai mare si mai frumos decat acela pe care-l zarise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o multime de lumanari aprinse si erau agatate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetita a ridicat bratele in sus – si chibritul s-a stins. Lumanarile s-au inaltat tot mai sus si deodata fetita a vazut ca nu mai erau lumanari, erau stelele sus pe cer; una din ele a cazut, lasand in urma ei o dara de lumina.
- Acum moare cineva! a zis fetita.
Bunica-sa, singura fiinta de pe lume care o iubise si pe dansa, si care acum era moarta, ii spusese odata: „Cand cade o stea, se urca un suflet la cer.”
Fetita a mai aprins un chibrit si flacara a facut lumina de jur imprejur; si in lumina stralucitoare s-a ivit bunica, stralucind si ea, cu zambetul ei bun si bland.
- Bunicuta! a strigat fetita. Ia-ma, ia-ma cu tine! Stiu ca ai sa pleci si tu cand se stinge chibritul, tot asa cum a plecat si soba cea calda, si gasca cea fripta, si pomul cel frumos!
Si repede a aprins si celelalte chibrituri care mai erau in cutie, fiindca voia s-o mai tie pe bunica-sa, sa nu plece. Si chibriturile au dat o lumina asa de mare, ca se vedea mai bine decat ziua. Niciodata nu fusese mai frumoasa bunica; a luat-o in brate pe fetita si amandoua s-au inaltat in stralucire si bucurie, si fetitei acum nu-i mai era frig, nici frica; era in cer.
A doua zi dimineata, in ungherul dintre cele doua case, fetita cu obrajii rosii si zambet pe buze zacea moarta, degerata de frig, in cea din urma noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupsorului mort, langa care erau imprastiate o multime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut sa se incalzeasca – ziceau oamenii. Dar nimeni nu stia ce frumuseti vazuse ea si in ce stralucire intrase si ce bucurie mare ii adusese Anul Nou!